• 10 IUL 14
    • 0
    Mustelide (prezentare generală)

    Mustelide (prezentare generală)

    Autor: Roxana Neagu, consilier mustelide (FalconVet)

    Dihorul, ca animal de companie (ferret), este mamifer domestic din familia Mustelidae. Mai exact, Mustela Putorius Furo. Familia Mustelidelor este foarte veche și include diferite subgrupe (25 de genuri si 70 specii):

    – grupa „nevăstuici” – nevăstuica, nurca, dihorul sălbatic și dihorul domestic;
    – grupa „jderilor” – jderii mari (Martes);
    – grupa „sconcșilor” – toate tipurile de sconcși;
    – grupa „viezurilor” – bursucii și wolverine (Gulo gulo);
    – grupa „vidrelor” – vidre de râu și vidra de mare.

     

    Mustelidele native se găsesc pe toate continentele (mai puțin Australia, Antarctica și câteva insule oceanice) și sunt printre cele mai întâlnite carnivore.Istoria domesticirii dihorului nu este precisa; apar mențiuni în documente grecești din anul 450 i.e.n., precum și alte documente de origine romana, care susțin ca dihorul era folosit pentru vânarea iepurilor în perioada lui Iisus. O alta teorie spune ca e posibil ca egiptenii sa fi fost primii care au domesticit dihorul, însă nu este atestata științific.

    Cel mai probabil ca dihorul era folosit de clasele inferioare în scop de vânătoare și acesta este motivul care explica lipsa unei documentații care sa dateze din acea perioada. Originea dihorului domesticit rămâne obscura, cu o data de aproximativ 2500 ani în urma.Dihorul alb este cunoscut încă din antichitate. Romanii îl foloseau pentru vânarea iepurilor. In Evul Mediu erau ținuți în casa și pe vapoare pentru combaterea șoarecilor și a șobolanilor.

    După părerea unor autori, dihorul este un metis rezultat din încrucișarea speciilor de dihori sălbatici cu dihorul african, o varietate domestica albinotica a dihorului. Din anul 1926, dihorul alb a devenit animal de laborator în special în cercetările de virusologie. Pana în anul 1930, creșterea dihorilor albi era foarte extinsa, în special în Canada, ocupând locul 3 după vulpi și nurci.

    TAXONOMIE

    Regn: ANIMALIA

    Încrengătura: CHORDATA
    Sub-încrengătura: VERTEBRATA
    Super-clasa: TETRAPODA
    Clasa: MAMMALIA
    Infra-clasa: PLACENTALIA
    Ordinul : CARNIVORA
    Familia: MUSTELIDAE
    Subfamilia: MUSTELINAE
    Genul: MUSTELA
    Specia: MUSTELA PUTORIUS
    Subspecia: MUSTELA PUTORIUS FURO

    Popular se numește „ghihor”, „dihor comun” sau „dihor puturos”.

    DATE BIOMETRICE: lungimea trunchiului împreună cu a capului este de 32-45 cm, lungimea cozii de 13-19 cm; greutatea corporala 500-1200 g. Are picioare scurte, corpul mai îndesat și gatul mai gros. O caracteristica a lui este trunchiul curbat, când este privit din profil.

    Masculii maturi sunt mai mari decât femelele.

    CULOAREA BLĂNII: puful este galben pana la galben deschis, iar peste acesta se întinde spicul de culoare închisă, format din fire lungi, dar rare, asa încât printre ele se vede fondul galben al pufului. Deci, culoarea generala este brun închis, printre care apare nuanță deschisa. Vârful botului este alburiu, iar buzele, vârful urechilor și o dunga în dosul ochilor sunt galbene deschis. Culoarea mai deschisa are blana de pe laturile corpului intre picioarele dinainte și cele dinapoi, ceea ce nu se întâlnește la nurca.

    Blana femelelor este de obicei cu firul mai scurt decât cel al masculilor. In perioada de iarna, blana se albește. Defectul blănurilor de dihori consta într-o densitate mica și în neuniformitatea firelor de spic.

    FORMULA DENTARA: I 3/3 C 1/1 P 3/3 M 1/2 = 34

     

    In ceea ce privește PROPORȚIA DINTRE SEXE, Muller–Using (1962) observa ca la recoltare se prind mai multi masculi decât femele, proporția fiind de circa 2 : 1.

    LONGEVITATEA: 8-10 ani

    GLASUL: când se apără de un dușman nu prea periculos, pufăie ca pisica; masculii scot țipete când se bat intre ei în timpul împerecherii, dar și în caz de pericol.

    SIMȚURI: mirosul pare a fi cel mai dezvoltat, servindu-se de el în căutarea prăzii în teren.

    URMELE: având pernițele degetelor și ale călcâiului lipsite de par, urma se întipărește mult mai clar. Pe sol sau pe zăpadă favorabila, se imprima și al 5-lea deget, iar ghearele se vad clar în urma. Si la dihor, ca și la jder, cele 4 picioare lasă numai doua urme, deoarece picioarele dinapoi calcă în urma celor dinainte. Mersul lui este în salturi.

    GLANDE PERIANALE: în regiunea anala, dihorul are o glanda care secreta o substanță foarte urat mirositoare, de unde i se trage și numele de „puturos”. Acesta este un mijloc de apărare. Se susține ca în caz de mare pericol, dihorul deschide aceasta glanda și astfel reușește sa scape de urmăritor, datorita mirosului dezagreabil.

    ECOLOGIE

    BIOTOPUL: fanetele relativ umede din apropierea bălților, mlaștinilor; cariere de piatra părăsite, șoproane, hambare, stoguri de paie și fan, grămezi de crengi și stive de lemn, grămezi de pietre, canale, poduri. Evita pădurile de mare întindere. In mediul de trai amintit, folosește galeriile existente, orice crăpătură în stânci sau scobitura în teren care ii poate servi ca adăpost. Poate fi găsit și în cuprinsul așezărilor omenești mărginașe satelor. Urca pana la altitudinea de 1200 m, dacă celelalte condiții ii sunt favorabile. Nu se îndepărtează mult de locul sau obișnuit de trai.

    In Europa este răspândit aproape peste tot, cu excepția Angliei, nordul Tarilor Scandinave și Peninsulei Balcanice. In tara noastră, practic, exista peste tot unde condițiile de biotop ii sunt îndeplinite, începând de la malul Dunării pana la munte. Se înțelege ca densitatea este mai mare în condiții favorabile de biotop.

    ETOLOGIE

    REPRODUCEREA: dihorul devine matur la vârsta de circa 9 luni; se împerechează începând din martie pana în iunie.

    Doua, trei săptămâni înainte de perioada de călduri, vulva femelelor se tumefiază și se înroșește, iar dimensiunile ajung pana la 15 mm în diametru. Actul împerecherii durează pana la o ora și jumătate. Animalele se împerechează zilnic în scopul obținerii unei fecundități mai mari. Ovulația la dihorii albi este determinata de actul împerecherii. In reproducția dihorilor albi se folosește sistemul poligam: un mascul la 3-4 femele.

    Durata gestației este de 40-43 zile, după care fata de regula 4-8 pui (3-10), care își capătă vederea după 4-5 săptămâni și stau sub îngrijirea mamei pana la vârsta de circa 3 luni. Fatarea are loc de obicei noaptea.

    Dezvoltarea puilor este înceată. La fătat, sunt fără par, iar dacă totuși au ceva par, acesta este alb. Stau în culcușul lor pana la vârsta de 4-5 săptămâni. Se pare ca fată o singura data pe an. După înțărcarea puilor, căldurile reapar din nou după 7-10 zile. După opinii încă neverificate suficient, fată câteodată și de doua ori pe an. In afara perioadei de creștere a puilor, când pot fi și două familii într-o vizuină, dihorul duce o viată individuală.

    HRANA consta, în primul rand, din rozătoare, îndeosebi șoareci și șobolani, deci din acest punct de vedere este folositor. Dar atacă și păsările de curte, precum și orice specie de vânat care cuibărește pe sol. Mănâncă și pești. Poate sa înoate și sa se scufunde în apă. Parte din hrana adunată o depune în galerie, ca rezervă, într-un compartiment rezervat pentru depozit.

    PAGUBELE cauzate vânatului de dihor pot fi apreciabile. Muller-using reproduce rezultatul obținut în anul 1955 de L. Slawik, la săparea unei vizuini de dihor ce se întindea pe o suprafață de 2,5 * 5 m. Vizuina era formata din 8 galerii mai mult sau mai puțin orizontale, o galerie verticala, 3 încăperi ca depozite de provizii, 2 încăperi pentru culcușuri și 2 nișe pentru depunerea excrementelor. In vizuina a fost găsită o femela cu 9 pui destul de mari. In aceasta vizuina săpată au fost găsite resturile a cel puțin :

    – 60 pui iepure
    – 20-30 fazani și potârnichi
    – resturi de coji de oua (circa 50 oua potârniche)

    In sezonul de primăvară și vara, adică acela de creștere a puilor, pagubele în vânat pot sa fie mai mari; exista deci o mare deosebire intre primăvara și iarna în ce privește compoziția hranei dihorului.

    Efectivele de dihori din România în anul 2000 au fost estimate la cca 28.000 exemplare. Pentru efectiv este greu de dat cifre reale, dat fiind caracterul lui de animal tipic de crepuscul și de noapte. Somnul lui continuu de peste zi a devenit proverbial.

    ALTE OBICEIURI: se susține ca, în timp ce jderii sunt sângeroși, ucigând mai mult decât le este necesar pentru hrana, dihorul se mulțumește cu o singura piesă, pe care o duce într-un loc socotit mai sigur, unde o devorează.

    Ca si jderii, zgomotul metalic rezultat prin baterea unei bucăți de tabla sau a unei tălăngi ii sperie și ii alungă. Își face rezerve de iarna, dar ca să-și procure hrana nu parcurge distante mari ca jderul, ci se mulțumește cu întinderi mici de teren, pe care le cercetează amănunțit.

    ALTE SPECII ÎN TARA NOASTRĂ :

    – Putorius Eversmanni Less

    • dihor de stepa sau dihorul galben; în România se găsește în Dobrogea

     

    – Vormela Peregusna Euxina Pocock

    • dihor pătat sau dihor pestriț; folosește adesea vizuini de popândău

     
    Autor: Roxana Neagu, consilier mustelide (FalconVet)

    Lasă un comentariu →

Lasă un comentariu

Anulează